Iubesc cu patimă ploile. Nesfârșitele ploi.

Ploile reci și ploile calde – de vară. Le simt vindecătoare, mă ajută să spăl din păcatele făcute și nefăcute. Îmi dau voie să gândesc mai clar și, mai ales, pot să plâng cât îmi poftește inima – nimeni nu își dă seama. Să merg fără vreo direcție anume prin ploile de mai mi se întâmplă în fiecare an. Să mă rog să plouă, la fel. Să visez ploaia, să o chem, să jindui după sunetul ei. Cine iubește soarele dogoritor al lunii august are să mă ponegrească pentru iubirea mea față de zilele mohorâte.

În ziua în care intru în biserică, plouă însă ca la sfârșitul lumii. Este o ploaie dintr-acelea care ar acoperi numaidecât așezarea aceasta de munte, cu oamenii ei cu tot. Atunci îmi dau seama că trebuie să fac ceva și să-mi găsesc un adăpost. Oricât de mult iubesc ploaia, nu am de gând să o las să mă înghită.

Ușa lăcașului este deschisă, așa că îndrăznesc. Nu am batic sau basma care să-mi acopere creștetul și nici prea credincioasă nu mă socotesc. Înăuntru este cald, mult prea cald, iar lumânările ce pâlpâie în mâinile enoriașilor emană un miros puternic de ceară topită. Și tăcerea este grea, ca o perdea pe care trebuie să o împing pentru a înainta câțiva pași. Oameni de toate tipologiile și vârstele șed pironiți pe scaune de lemn vechi de la începutul veacului și privesc țintă spre altar. Așteaptă ceva, probabil vreo față bisericească care să-i scoată din lâncezeală.

Ochii îmi sar la pereți. Sunt albi, imaculați, lucru neobișnuit pentru o biserică. Niciun sfânt pictat, nici măcar o icoană veche făcătoare de minuni. În schimb, de jur împrejur, în locul icoanelor, atârnă ceasuri – zeci de ceasuri. De toate mărimile și formele. Ceasuri mai noi, mai vechi, din lemn, din metal, ceasuri mari, mici, pătrate, rotunde, de buzunar – toate ticăie asurzitor în același ritm, ca într-un vals macabru. Știu că ceva nu este în regulă cu locul acesta, dar, de dincolo de ființa mea, o forță mă călăuzește să nu o zbughesc pe ușă.

Un fior mă trece în grabă și nu știu dacă ar trebui să plec sau să rămân. Niciun preot nu se zărește și slujba nu pare să înceapă curând. Lângă mine, o femeie cu părul lung, grizonat, mă urmărește de parcă m-ar cunoaște de undeva. Nu am un deja-vu, deci clar nu am mai fost în biserica aceasta. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu am fost în prea multe biserici de-a lungul vieții. Oricum, sunt sigură că locul acesta este diferit sau, poate, unii dintre noi ar trebui să ne închinăm timpului.

Femeia se apropie de mine din ce în ce mai mult și îmi întinde o lumânare. O iau și șoptesc un mulțumesc. Nici nu știu dacă ar trebui să mă prezint. Chiar așa, e straniu să îți spui numele unei străine în biserică? Mi-o aprinde de la flacăra lumânării pe care o ține cu sfială între palmele sale și apoi înclină capul spre mine. Pentru o clipă am impresia că vrea să mă sărute. Scutur din cap, de parcă aș putea alunga gândul acesta nefiresc și mă întorc către ea, din politețe.

– E prima oară? mă întreabă și eu fac ochii mari, căutând să dau un sens în minte cuvintelor ei.

– Poftim? rostesc și mă foiesc de pe un picior pe celălalt.

– Ai mai fost aici?

– Nu. Nu am mai fost aici… plouă torențial, vreau să mă adăpostesc – mă explic, încurcându-mă în gesturi. Flacăra lumânării pâlpâie, iar pe chipul necunoscutei văd întipărit un zâmbet straniu și o oarecare neîncredere. De ce aș minți că nu am mai fost aici, gândesc.

– Toți spun asta… încheie ea și atmosfera mi se pare din ce în ce mai apăsătoare.

– Unde sunt icoanele? întreb, nu numai dintr-o curiozitate reală, ci și ca să rup tăcerea dintre noi.

– Nu avem nevoie de ele, îmi răspunde, cu privirea ridicată spre tavan, de parcă de acolo primește vreo confirmare că ceea ce rostește este real.

– De ce aveți ceasuri în schimb?

– Ca să nu uităm.

Pentru prima dată zâmbește cu toată gura și îi pot observa dinții stricați și strâmbi, deși nu este foarte în vârstă și hainele îi sunt curate, dar ponosite. Înfățișarea ei îmi seamănă cu cea a vrăjitoarelor din poveștile pe care mama mi le citește la gura sobei în iernile cumplite din Vladivostok. Dar femeia asta nu este o fantasmă și vrăjitoarele au pierit de multă vreme. Alt gând care nu îmi dă pace.

Mirosul lumânărilor mă copleșește, dar mă bucur că mă încălzesc puțin. Pe acoperișul masiv al bisericii, ploaia încă se aude strașnic. Este semn că voi petrece câteva ceasuri alături de străinii aceștia aparent hipnotizați de ceva ce stă să apară, din clipă în clipă, de după altar. Femeia de lângă mine privește drept înainte, de parcă nimic nu o poate uimi. Sunt sigură că mai participă la astfel de adunări și că înțelege exact ce se petrece aici. Îmi fac, așadar, curaj să îi mai adresez o întrebare, poate ultima.

– Începe slujba? spun sfioasă, de parcă răspunsul urmează să-mi dicteze următoarele minute din viață.

– Da, la fix – vine replica femeii, care evită să mă privească.

Îmi cercetez încheietura mâinii stângi. Ceasul cu o curea din piele arată că e 18:45. Un gând mă străbate rapid și îmi înăbuș un zâmbet scurt. Cu atâtea ceasuri în pereți, eu decid să îi dau crezare doar celui pe care îl port. De parcă cele din lăcașul acesta ar arăta alt timp. De parcă acestea ar fi niște orologii mincinoase. Un fior venit de nicăieri mă face să tresar. Nu mi-e frică, dar ceva nu este în regulă cu locul acesta.

– Ești sigură? repet, de parcă m-ar fi mințit și în legătură cu slujba, de parcă oamenii aceștia nu ar fi aievea și nici așteptarea aceasta nu ar avea vreun rost.

– Da, întotdeauna este la fix – răspunde ea, cu certitudinea cuiva care știe pe de rost ritualul acestei zone.

Mă gândesc că ar fi bine să plec, oricât de tare ar ploua afară. Nu fac parte din grupul acesta, nici măcar nu cred că sunt ortodocși cei prezenți aici și nu spun asta ca o judecată. Am citit undeva că, atunci când intuiția îți spune că trebuie să faci ceva sau să nu faci, după caz, ar fi bine să îi dai ascultare. Iar mie, în acel moment, o voce interioară îmi strigă, nu îmi șoptește, că trebuie să ies cât mai repede din biserică. Suflu în lumânare de două ori, dar nu se stinge, doar pâlpâie ușor într-o parte și în cealaltă. Femeia zâmbește iar, cu dinții ei stricați, apoi grăiește cu o falsă blândețe către mine.

– Nu se stinge.

– Poftim? mă încrunt și mă întorc către ea… ce aberație mai e și asta? Cum adică nu se stinge lumânarea, gândesc, dar nu scot pe gură frământarea minții mele.

– Odată aprinsă, flacăra nu se stinge.

– Deloc? întreb și, probabil, fața mi se schimonosește de uimire și neîncredere.

– Când se termină slujba, atunci se stinge de la sine…

Nu pricep, dar decid să-mi ascult intuiția și îi înmânez necunoscutei lumânarea aprinsă, din care se prelinge deja ceară. O ia și mă analizează atent, cu surâsul acela nefiresc pe chip.

– Uite ce e. Cred că trebuie să plec. Nu știu ce este locul acesta, dar nu mă simt prea bine. Ploaia se va opri, mă voi descurca.

Îndrug, fără niciun rost, și mă îndrept hotărâtă către ușa maro din lemn masiv. Femeia nu scoate o vorbă. Ajung la clanță și trag cu putere, dar ușa nu se clintește. E încuiată. Așa ceva nu e cu putință. De ce ar fi încuiat lăcașul acesta pentru slujbă? Mă cert în minte pentru că am intrat aici, dar caut să mă controlez, astfel încât cei din bănci să nu îmi citească groaza. Trag din nou de clanță, fără folos și, pentru o clipă, mă gândesc să strig la toți adormiții aceștia, să îi întreb ce naiba se întâmplă. Dar nu o fac. Aleg să nu țip în casa Domnului sau, mai bine zis, în casa Timpului. Mă întorc la locul meu și o apuc de mână pe femeie. Pielea ei este nefiresc de rece și palidă și, într-un acces de spaimă, mă gândesc că poate nu este reală sau, mai cumplit, nu este vie.

Observ că lumânarea mea este încă la ea, aprinsă.

– De ce e încuiată ușa?

Își așază tacticos un deget peste buze, semn că ar trebui să păstrez tăcerea. Gestul ei are puterea stranie de a mă controla și, deși am o mie de nelămuriri, păstrez o liniște de mormânt.

Din altar iese un bărbat de vârsta a doua. Este îmbrăcat într-o sutană albă și pe cap poartă o coroană de flori împletită. Nu este un preot ca aceia pe care îi primește mama de sărbători. Nu seamănă nici măcar cu un dascăl. Oamenii îl privesc țintă și se ridică toți în același timp. Ceasurile arată 18:55. Curios este că simt că mă aflu aici de mai mult timp. În 10 minute simt că se petrec prea multe evenimente și tot nu reușesc să pricep ce fel de adunare este aceasta. Enoriașii sau sectanții aceștia par niște păpuși de la teatrul Bolșoi, unde mergeam în adolescență să văd cum se pune în scenă Pescărușul lui Cehov. Cineva le trage sforile, cineva îi face să privească în gol, să stea pironiți între pereții aceștia albi, imaculați, ticsiți cu orologii. Bărbatul nu spune nimic la început. Doar înaintează. În mod straniu, pașii lui nu se aud pe podeaua pietruită peste care nu stă așezat niciun covor persan, cum se obișnuiește în astfel de lăcașuri creștine. Sau poate că sunt înghițiți de ticăitul ceasurilor, care acum pare mai intens, mai apropiat, ca și cum fiecare secundă s-ar fi mutat direct sub pielea mea. Coroana de flori îi stă nefiresc de bine pe cap, dar nu are nimic solemn în ea. Nimic sfânt.

Îmi amintește de cununile purtate de fete la Ivan Kupala, în nopțile când bunica îmi spune că morții se apropie prea mult de cei vii. Bărbatul se oprește în fața altarului și ridică încet mâinile. În aceeași clipă, toți cei din bănci își pleacă frunțile. Eu nu. Rămân dreaptă, cu lumânarea strânsă între degete atât de tare încât ceara fierbinte îmi atinge pielea. Ar trebui să mă doară, dar nu mai simt nimic. Sunt aproape hipnotizată de ritualul acesta. Aproape mi se șterge din memorie că ușa este încuiată, aproape mi se pare firesc ce se petrece în fața mea. Preotul ieșit din tipare se apropie de mine și mă privește fără groază, fără uimire, de parcă ar ști exact unde mă aflu și de ce sunt aici.

Îl privesc și realizez că l-am mai văzut undeva, cândva. Piesele acestei necunoscute nu mi se așază în minte și nu pot face acum conexiunile. Este cert că am un deja-vu. Poate l-am mai văzut într-o fotografie, poate într-un vis sau într-o amintire pe care mintea mea refuză să o scoată acum la suprafață.

Femeia de lângă mine mă strânge de mână. Întorc chipul către ea și văd că fața i s-a luminat, pare chiar mai tânără acum, în lumina lumânărilor care ne înconjoară. Pielea însă îi este în continuare înfiorător de rece. Privesc apoi către ceasuri. Toate arată 19:00 fix. Un gând venit de nicăieri mă îndeamnă să îmi consult încheietura mâinii stângi. Dar ceasul meu nu mai este. A dispărut. Sunt sigură că îl purtam mai devreme, este imposibil să mă înșel.

Și atunci bărbatul din altar vorbește pentru întâia dată.

– Eva.

Îmi îngheață sângele. Pentru că-mi știe numele și pentru că nimeni nu pare surprins. Ca și cum totul este menit să se întâmple exact aici și acum.

– Nu vă cunosc, șoptesc eu și mi se usucă gura.

Necunoscutul înveșmântat în alb mă privește neîncrezător. Pe chipul pe care acum i-l văd de aproape, i se întipărește un zâmbet aproape zeflemitor.

– Ai întârziat! mă ceartă el, iar eu nu înțeleg ce vrea să-mi spună.

– Nu am mai fost aici, mă apăr eu.

Femeia de lângă mine îmi strânge mâna și mai puternic. Este din ce în ce mai rece.

– Ești sigură? mă chestionează el, iar cununa de pe creștet i se clatină puțin spre stânga.

Nu răspund, nu știu de ce. Mintea îmi joacă feste. Dacă oamenii ăștia au dreptate? Dacă am mai fost în lăcașul acesta, dacă am mai stat față în față cu bărbatul acesta, dacă am mai auzit ceasurile? Și-atunci, de ce nu îmi aduc aminte?

– Nu înțeleg, zic.

– Uite, răspunde hotărât și îmi întinde ceasul pe care nu îl mai am la încheietura mâinii.

Îl apuc și îi privesc cadranul strălucitor, cureaua din piele tocită. Este, cu certitudine, al meu. Mă uit cu atenție, ceva nu este în regulă. Ora este aceeași, este 19:00 fix, dar data nu. Ceasul arată o zi în urmă, adică ieri. Asta înseamnă că ieri, la exact aceeași oră, am fost aici. Bărbatul nu minte. Eu sunt cea care nu își amintește. Nedumerită accept lingura de vin cu care mă împărtășește așa-zisul preot, fără să protestez. Apoi, strâng ochii cu putere și, când îi deschid, el nu mai este în fața mea, a revenit în altar.

În biserică se pornește un cor, o muzică stranie, ritualică, în limba ebraică ne face pe toți cei prezenți să ne plecăm capetele. Apoi, într-o fracțiune de secundă, mă observ fredonând. Știu versurile, cunosc linia melodică. Mâna rece a femeii o părăsește pe a mea. Acum și eu sunt rece, ca un sloi de gheață. Ceasurile din perete stau la fix. Lumânările ard în tandem, iar eu sunt una de-a lor. Poate am fost întotdeauna.

În zarva vocilor noastre, în ecoul care ajunge până la Dumnezeu – dacă el este cel căruia ne închinăm, se aude un zgomot înfundat. Ușa bisericii se izbește de perete. În prag stă o femeie tânără, cu hainele ude și părul lipit de frunte. Este semn că o prinde ploaia torențială care se anunță. Necunoscuta își face loc prin mulțime și o observ când se așază în dreapta mea. Instinctiv, privesc la stânga, în căutarea femeii care mă întâmpină când sosesc. Dar ea lipsește.

Străina răsuflă ușurată. Mă privește cu atenție.

– E prima oară? o întreb cu grijă, nu cumva să se sperie, cum fac toți.

– Poftim?

– Ai mai fost aici? revin asupra întrebării, de data asta cu mai multă claritate.

– Nu. Nu am mai fost aici… plouă torențial, vreau să mă adăpostesc – se explică, încurcându-se în gesturi.

– Toți spun asta… închei eu și sunt sigură că atmosfera i se pare din ce în ce mai apăsătoare.

– Unde sunt icoanele? întreabă, ca să rupă tăcerea dintre noi.

– Nu avem nevoie de ele, îi spun, cu privirea ridicată spre tavan.

– De ce aveți ceasuri în schimb? mă chestionează rapid, ca și cum ar căuta o explicație.

– Ca să nu uităm, îi răspund eu și schițez un zâmbet larg.

Sper să nu se oripileze de dantura mea stricată, imperfectă. Îi întind o lumânare aprinsă, o ia fără să tresară. La atingerea pielii mele însă se crispează. E drept, sunt mai rece decât muritorii.

O observ cu coada ochiului. E frumoasă, pierdută și plină de îndoieli.

O cheamă Eva. Ca și pe mine, ca pe toate celelalte de dinaintea mea.

Despre autoare:

Larisa Marin

Editor de revistă și copywriter, absolventă a Facultății de Litere, secția Studii Culturale și Europene, cu un Masterat în Relații Internaționale, scrie thrillere și proză scurtă. Cochetează cu literatura încă din copilărie și își încheie studiile de licență cu o lucrare despre condiția femeii în perioada Inchiziției, analizând cazul Ioanei d’Arc, sub îndrumarea scriitoarei Bianca Burță-Cernat. De asemenea, îl are ca profesor pe filosoful și publicistul Andrei Cornea.

Ulterior, în 2019, se prezintă în fața comisiei Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București cu o lucrare de disertație care analiza urmările atentatului terorist asupra World Trade Center, din 11 Septembrie 2001. Vorbește fluent limba spaniolă. Cunoaște engleza și cochetează cu rusa și franceza. Traduce texte literare și, în timpul liber, călătorește. Este pasionată de istorie și relații internaționale, dar și de design vestimentar, teatru și fotografie.

Semnează rubrica Nostalgii, în revista Jurnalul de sâmbătă, unde scrie despre personalități ale cinematografiei mondiale și face jurnale de călătorie prin Europa. În 2023, participă la mai multe concursuri literare și se remarcă în cadrul proiectului Arta de la patru dimineața. Primește, de asemenea, feedback pozitiv din partea organizatorilor proiectului Moldova Org., desfășurat în Republica Moldova. Publică proză scurtă și în revista As Cultural, din Iași.

Își face debutul literar în 2025, la Editura Zupia, din Iași, cu romanul Să nu uiți. Cartea  prezintă povestea unei femei în vârstă, care își petrece zilele într-un centru psihiatric din centrul Madridului, fără să reușească să-și aducă aminte cum și, mai ales, de ce a ajuns acolo. Personajele sunt profund conturate, iar conflictele lor interioare sunt țesute într-un fir narativ care ține cititorul în suspans până la ultima pagină. Se pune un accent important pe psihologia personajelor, dar și pe felul în care acestea evoluează de la un capitol la altul, prin prisma propriilor decizii sau fapte. De asemenea, răsturnările de situație sunt prezente pe tot parcursul cărții, iar tensiunea sporește treptat.